Scrisori fără adrese...

(de Volontir Dumitru și Aurelia Rădulescu)

Un amurg de toamnă mohorâtă
Coboară-n adâncul sufletului meu
Și nu-mi găsesc nici gust de soare
Doar triste ruini îmi adun cu greu.

Se-neacă gânduri nerostite-n plâns
Căci mi-am amintit din nou de tine.
Se opresc emoții dureroase-n piept
Trezind la ceas târziu inima-n suspine.

După asfințit amintirea-mi e eclipsă
Un năvod aruncat spre imaginea ta
Eliberând din închisoarea cristalidă
Zâmbetul tău ce nu-l mai pot uita.

Ah floare-nfiorată-n liniștea grădinii
Cerci să ștergi lacrima unui nefericit
Cu vorbe dulci după care eu tânjesc
Între frig și-nsomnie adesea-mpărțit.

Simt jugul dorului cum m-apasă
Cioplind din iluzii rănitele iubiri
Și mă uit în urma noastră răscolit
Simțind foamea trădătoarelor simțiri.

Pe buzele tale sufletul mi s-a născut
Când ușor se-ndulcea al nostru sărut.
Tot în aceeași toamnă cu a ei amurg
Un alt scenariu ne scria bătrânul dramaturg.

A ta tristețe țesută cu lacrimi
În pânză de inimă și suflet frânt
Acoperise destrămata noastră iubire
Cu veșmânt de frunze la al verii mormânt.

De parcă-s singur uitat pe lume
Dar inima ta în minte se mai zbate.
Suntem ca două scrisori fără adrese
În cutia despărțirilor aruncate.