Aruncă Doamne zarul...

Aruncă Doamne zarul...

(de Volontir Dumitru)

Și steaua mea prizonieră ajunge-n jos
Cu colțurile-i pline de lacrimi picurând
Și aruncă zarul cu o ultimă nădejde
Unde-i surdă și durerea pe o piatră de mormânt.
Închis-am ochii-atât de boală obosiți
Care abia sclipeau într-o lume plină de poveri
Cu speranțe oarbe-n anii vieții irosiți
Cerșând pe la colțuri scurte mângâieri.

Oprit e jocul rămâne sufletul de negăsit
Se stinge steaua rămâne și cerul neprivit
Plec capul mut iar moartea-mi cere zarul
Ce-l credeam noroc să-mi înving amarul.

Aruncă-mi Doamne Tu! și lasă-mă să joc
Căci viața-i atât de scurtă trăită tot pe loc
Nu-mi doresc pământul să fie fără mine
Lasă-mi ceara lumânării să ardă până mâine.

Astupă gaura neagră să nu mai cadă stele
Și răpește-ne pe noi din apele uitării
Să ne întâlnim pe drumul vieții pururi fericiți
Cu sufletele curate în sfânta dragoste adăpostiți.

Strălucească-n bucurie ochi de copilași
Lângă tata mama vie la viață returnați.
Iar cetele de îngeri s-arunce boabe de lumină
Peste mormintele celor ce acasă au să vină.

Aruncă Doamne zarul...

Aruncă Doamne zarul...

Aruncă Doamne zarul...

Comentarii