POEME

în parcul singurătății

nu mai mângâia luna cu visele tale, trezește-te,
a venit primăvara cu dorul de flori,
ascultă cum pătrunde mirosul prin ele,
privește cum se desfac în mii de culori.

ard mestecenii incendiați de lumină,
pădurile amintirii au înverzit la apus,
cântă copacii-n grădină desfăcându-și aripile
și mierla-și căntă dorurile pe sus.

mă vântură lumina-n cenuși ce scânteie,
se-aud în adâncuri izvoare rebele,
e semn că de-acum natura s-a trezit și învie,
un fel de efluvii cu fluturi și stele.

hai să ieșim în parcul nostru cu amintiri,
acolo unde stăteam tăcuți, fără glas,
e-aceeași mireasmă de floare și salcie crudă,
unde noi seri întregi am rămas!

e noaptea prea sfântă și cerul senin,
când greierii cântă –n unghere pustii,
am vrut să fiu singur și iată-mă singur,
eu totuși te-aștept ca să vii.

miercuri, 2 aprilie 2014

femeie

din ochiul tău vioriu
crește ceva triluliu,
din mâinile tale,
numai petale,
când luna se varsă
-n urcioare
tu ești rai,
curgând răcoare…

de-atâta neașezare
ești ca apa de izvoare
tot mereu
nestătătoare,

scutură-ți
sufletul de rouă,
să te rup,
femeie,-n două
și pe prispa mea
de lut,
să-ți dau ultimul sărut…

miercuri, 2 aprilie 2014

luna

trece luna alandala
și-ți sărută iar sandala,
se oprește prin zăvoi,
căutându-ne pe noi,
ca o aripă de vis,
unde cerul s-a deschis
și-unde am căzut în rai
tu crăiasă și eu crai,
unde ne-ntânleam întâi,
pe sân verde căpătâi.
luna se varsă-n ulcioare
și din rai curge răcoare,
prin fân verdele își coase
petalele somnoroase,
peste măguri neumblate
se-aude-a singurătate,
câmpulețul numai flori
mirosind tot a bujori
și pe fânul plin de rouă
eu am să te frâng în două
și în puf de crisalidă
să-ți astup gura timidă
să-ți prefac setea-n fântâni
să-ți cadă cerul pe sâni
și veșmintele să-ți cadă
pe corpul tău de zăpadă,
să ne topim amândoi
făcând dragoste în doi,
dându-ne mereu de-a dura
și cu cerul și cu luna
cu stele și cu luceferi
până ne-om trezi iar teferi,
să nu ne mai vadă lumea
gustând iar deșertăciunea.

miercuri, 2 aprilie 2014

ore astrale

seraful amintirii plânge
din flaut la ora dintâi,
oglinzile varsă la sânge
din carnea pe care-o mângâi.

străin doar visul se revarsă
la dulcii dorului de sâni
și clipa se-nfioară arsă,
gândind la zeii cei păgâni.

iarba, apele și cerul
au trecut prin mine oarbe,
sunt ca umbră, efemerul,
ca vârtejul ce mă soarbe.

de te-alung, eu iar te strig,
e-ntuneric fără tine,
mi se face-n mine frig,
rătăcint printre destine.

păsări albe trec pe ape,
peste umerii tăi blânzi,
vreau fântâni ca să-mi adape
ochișorii mei flămânzi.

așterne-mă prin livezi,
nu-mi lua orele astrale,
frunza să mi-o priveghezi,
peste creanga dumitale.

miercuri, 2 aprilie 2014

POEME

POEME

Comentarii